Decebal a fost unul dintre cei mai importanti regi ai Daciei, moment in care regatul a ajuns la apogeul puterii sale. A fost fiul regelui dac Scorilo. In anul 87 Duras a cedat puterea lui Decebal, deoarece acesta din urma se remarcase in luptele contra romanilor.
Chiar de la inceputul domniei sale din anul 87, Roma sub conducerea lui Domitian, a inceput asaltul asupra Daciei printr-o campanie organizata sub conducerea lui Cornelius Fuscus. Acesta este insa ucis in carpati la Tapae (asezare a sistemului de fortificatii a cetatii Sarmizegetusa). Reactia la infrangerea suferita nu s-a lasat mult asteptata din partea Romei, aceasta organizand un an mai tarziu, in 88, o alta campanie impotriva lui Decebal, de aceasta data condusa de Tettius Iulianus, intrand in Dacia prin Banat. De aceasta data, defileul de la Tapae nu ii mai aduce victoria lui Decebal, fiind infrant de romani. Totusi, se pare, ca paea incheiata un an mai tarziu i-a adus beneficii tot regelui dac, ca urmare a situatiei nefavorabile in care se afla Imperiul roman in Pannonia sustinatorilor lui Decebal, quazii si marcomanii.
Numele lui Decebal a fost consemnat numai de Tacitus (din opera ciruia se va inspira Orasius in secolul V d.Hr. si lordanus, sec. VI d.H.). Numele lui era DIURAPNEUS "Cel Orfan", un tarabostes din Sud-Vestul Daciei, care a fost apoi divinizat, ca un semizeu, de populația dacică, supranumindu-l DE-CEBALUS, "Neam de Cal" ori "Pe Cal", "Cavaler", ori "I NOROGUL”” (Ducipalul) şi căruia, regele dac de atunci, DURAS, printr-un gest nobil şi inteligent, îi va ceda tronul. Pe vasul funerar descoperit la Grădiştea de Munte - Sarmi-seget-usa (eu mă grăbesc să curg - sanscrită) - apar două ştampile cu inscripţia: DE CE BALUS PERS CORILO, ce se poate traduce "Decebalus a plătit înălțarea la cer"... iar dacă îl citim în oglindă "Oliroc Srep Sula Beced: Viteazul Cal s-a sinucis". Dar inscripția se mai poate citi şi: "DE CEBALUS PERSCO RILO": "De neamul calului va pieri duşmanul” (Adrian Bucurescu, Dacia Secretă, Fd. Arhetip, Bucureşti, 1998, p. 183). Se pare că acest blestem a circulat printre daci până la dispariţia imperiului Roman.
Goţii care se credeau urmaşii Geţilor au avut un rege cu nume predestinat, ALARIC, Inorogul, născut în... Dacia, care purta în sufletul lui acest blestem, astfel că la începutul secolului V d.H., vizigoții, conduşi de Inorog, au părăsit Hemus - Peninsula Balcanică şi au pătruns în Italia. Alaric cucereşte Roma la 24 August 410 d.H., distrugând-o până în temelii, trecând-o prin foc şi sabie... Să se fi îndeplinit astfel blestemul lui De-Cebalus?
Dacii s-au luptat sub stindardul lupului, stindard tradiţional al tracilor: capul de lup cu corpul de dragon; Romanii au avut capitala, Roma, întemeiată şi ea „sub semnul lupului”... şi după vechile legende, de un raman, Enea-Strălucitorul, plecat din zona Oltinei (Oltina-Latina).
Viteazul Diurapneus (Decebal), ca rege reface unitatea statala a Daciei intareste armata si stabileste legaturi de alianţă cu popoarele vecine formând noua Confederație Dacică, Dacia încadrându-se între graniţele naturale precizate ulterior de Ptolemeu, din Carpaţi şi până la Nistru (Tyros) şi de acolo la Dunăre. Neamurile getice împrăștiate în răsăritul Moldovei până dincolo de Bug, iazygii şi roxalanii, se vor alătura şi ei Confederaţiei opusă Romei.
Desi ca intindere era mai mica decat in timpul lui Burebista, Dacia a devenit un stat prosper, atat din punct de vedere demografic si cultural cat si economic. Acest lucru a ambitionat si mai mult dorinta Imperiului roman de o stapani.
Din timpul lui Decebal datează construcţiile grandioase de la Sarmisegetuza, dacă nu chiar înainte de el, incinta sacră, discul solar de andezit, sanctuarele patrulatere, cât şi atelierele metalurgice de la Grădiştea Muncelului, capabile să producă un fier cu o puritate de 99,97%. În acelaşi timp la Roma Domitian nemulţumeşte pe contemporanii săi prin "politica de grandoare" ce o duce: secătuirea finanţelor, propagarea despotismului, reprimarea cruntă a creştinismului.
La 18 Septembrie 96 d.Hr. Domitianus este asasinat de un libert iar în ziua următoare armata şi conspiratorii îl vor proclama împărat pe bătrânul senator Mmarcus Cocceius Nerva, care îl va adopta ca fiu și asociat pe Traian la 29 Octombrie 97 d.H.
Traian, după învingerea Germanilor, supărat pe "dispreţul pe care-l aveau dacii faţă de romani” (Pliniu cel Tânăr), hotărăşte mărirea efectivelor militare din Moesia inferioară, construieşte castrul de la Bărboşi-Galaţi, consolidează fortificațiile din oraşele pontice până la Tyros (Nistru), dispune terminarea şoselei de la malul sudic al Dunării la Cazane (inscripţia Tabula Traiana confirmă aceasta). Dar adevărata cauză a reizbucnirii războiului cu Dacia o constituie aurul pe care Dacia îl stăpânea, reprezentând pentru Roma un "El Dorado", o "Californie" a antichităţii.
Traian adăuga celor nouă legiuni de la Dunărea mijlocie şi inferioară, încă alte patru, aduse din provinciile germane şi alte două create special cu prilejul primului război dacic. La 25 Martie 101 Împăratul Traian părăseşte Roma aşezându-se în fruntea a 150.000 de soldaţi, ca să cucerească, dupa cum spun majoritatea istoricilor, "o ţară de agricultori fără o forţă armată". O intrebare legitima ar fi: Dacă erau aşa de puţini de ce îi trebuiau lui Traian 150.000 de soldaţi?!
În vara anului 101 legiunile romane conduse de Traian debarcau la Lederata (Rama) şi se îndreptau spre Acidava (Vărădiţa). Decebal îi lăsă să pătrundă până în Banat, concentrându-şi oastea în zona de la Tapae-Bucova, unde Traian obţine o modestă victorie. Totusi această victorie deschide romanilor drumul spre Ţara Hațegului situată în apropierea nucleului dacic din Munţii Surianului (Surya - zeul soarelui la vechii vedici). Datorită diversiunii făcute de Decebal, care se aliază cu burii, bastornii şi roxalanii trecând Dunărea şi atacând aşezările romane acum aşezate între Dunăre şi Pontul Euxin (Constanţa), Traian este silit să-şi retragă o parte din legiunile din Dacia, pentru a-i respinge pe daci şi pe aliaţii lor din sudul Dobrogei, unde mai târziu, în 109, va ridica Monumentul de la Adamclisi şi Tropaeum Traiani. Alţi istorici spun că acesta a fost ridicat de daci.
În primăvara anului 102 Traian preia ofensiva, străbate Muntenia prin pasul Bran, învingându-l pe Decebal. În urma păcii încheiate, Decebal pierde Banatul, Țara Hațegului, Oltenia, Sudul Munteniei şi al Moldovei. În decembrie 102, la Roma, Traian primeşte numele de DACICUS (învingător al dacilor).
Traian întăreşte linia Dunării cu efective militare.
Între 103-105, cu ajutorul lui Apolodor din Damasc (Siria), reconstruieşte podul de piatră de peste Dunăre la Drobeta-Turnu Severin (adevăratul constructor al podului fiind Burebista). Apolodor din Damasc era cel mai vestit arhitect al timpului său; lui i s-a încredinţat mai târziu construcţia Columnei lui Traian (ciudat că pe columnă a uitat să-şi prezinte podul!). A scris şi o carte despre construcţia, ori mai corect spus reconstrucţia podului, care însă s-a pierdut; cuprinsul ei pare să-l fi cunoscut Dio Cassius, care dă în istoria sa o descriere amănunțită şi exactă a podului. Marile construcţii de poduri au întotdeauna ceva simbolic, aproape eroic, semnificând tot atâtea mărturii curajoase despre perpetua silinţă umană de a înlătura piedicile pe care natura le aşterne adeseori în calea noastră; menirea lor este înlesnirea legăturilor de comunicaţie sigure între un ţărm şi altul... cât despre reconstrucţia podului de către Apolodor, aceasta a însemnat înlesnirea jefuirii, a subjugării şi sclaviei poporului dac, a cotropirii în proporție de 14% a teritoriului Daciei, cum încă mai spun unii dintre "istoricii noştri", "! Constantin cel Mare, dac născut în satul Niş de la Sudul Dunării, va reconstrui şi el acest pod la aproape 200 de ani după retragerea trupelor romane din Dacia.
Al doilea război al lui Traian împotriva lui Decebal, începe în vara anului 105, când Traian soseşte la Drobeta-Turnu Severin. (Reamintim că între timp a avut loc o tentativă de asasinat împotriva lui Traian care însă a eşuat.) Să revenim deci la armatele romane, care, doritoare nu de faimă ci de aurul şi averile dacilor, înaintează în trei coloane:
- prima coloană înaintează pe Valea Cernei (prin locurile unde legendele tracice povesteau că venea tocmai din Nordul Egiptului, să moară, pasărea PHOENIX; ea ţinea în cioc cel mai vechi însemn pelasgic, iar în gheare „smirna”; din cenuşa ei, undeva în munţii Cernei, pasărea Phoenix renăştea). Aşadar prima coloană romană înaintează prin Valea Cernei, Ţara Hațegului, ajunge la cetăţile Costeşti, Blidaru şi Piatra Roşie, pe care le distruge.
- a doua coloană urcă pe Valea Jiului, pe la Castrul de la Bumbeşti, pătrunzând în Masivul Surianul pe la Baniţa.
- a treia coloană, condusă de Traian, se deplasează de la Drobeta la Sucidava şi Romula, străbate Valea Oltului până la Castra Traiana (Sâmbotin-Vâlcea), ajunge la Tilişca, apoi la Căpâlna.
Bătălia pentru Sarmisegetuza Regia se dă la începutul verii anului 106 d.H., cu participarea legiunilor a l-a Adriutix, a IV-a Flavia Felix şi a unui detaşament (vexillatio) din Legiunea a VI-a Ferrata. Dacii resping primul atac, dar sunt distruse conductele de apă care aprovizionau capitala Daciei. Cetatea este incendiată, sunt retezaţi toţi stâlpii sanctuarelor în incinta sacră, se distruge întreaga fortificaţie. Războiul, însă, continuă. Prin trădarea lui Bacilis (confident al regelui dac), romanii găsesc în albia râului Sargesia, tezaurul lui Decebal (evaluat de Jerome Carcopino la 165.500 kg de aur şi 331.000 kg de argint; vezi Marcela Nica, Istoria Românilor, Ed. Mondan, Bucureşti, 1994, p. 26)”. Ultima luptă cu oastea regelui dac are loc la Porolissum (Moigrad).
Era adânc înrădăcinat în firea tracilor obiceiul de a nu se teme de moarte. De aceea se spunea despre ei că plecau la luptă mai veseli decât în oricare altă călătorie. În retragerea spre munţi, Decebal este urmărit de cavaleria romană condusă de decurionul Tiberius Claudius Maximus. Religia dacică a lui Zamolxes admitea sinuciderea ca o ultimă uşurare pentru cei prea greu loviți de nenorocire, ba chiar o înalţă şi preamăreşte cu făgăduinţe supranaturale. Dacii care au ascultat ultima cuvântare a lui Decebal, se împrăștie şi se sinucid. Numai nesupusul rege, mai mare decât zeul său, nu-şi caută uitarea în moarte, ci încearcă să se sustragă dinaintea romanilor, în speranţa măreaţă că va mai putea găsi încă, în străfundurile munţilor sau în codrii neumblaţi, mijlocul de a pregăti reînceperea luptei şi răzbunarea. Dar cavaleria romană îl urmăreşte fără răgaz, este gata să pună mâna pe el, şi atunci marele Decebal îşi împlineşte destinul punându-şi capăt zilelor. Scena măreaţă a morții sale poate fi regăsită pe Columna lui Traian.
Citeste mai mult: adev.ro/pbczyu
Citeste mai mult: adev.ro/pbczyu
Citeste mai mult: adev.ro/pbczyu
Citeste mai mult: adev.ro/pbczyu
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu